Poate vreti sa cititi intai prima parte.
In fine...mie tot nu-mi vine sa cred. Nu pot sa nu ma gandesc la ce-ar putea sa fie daca s-ar elibera de toate credintele alea, de religia lui iubita. El zice ca chiar asta e ceea ce-l face pe el el, se defineste in raport cu asta. Dar nu gasesc un om care sa aiba mai putina nevoie de identitate decat el. Si asta e o identitate mistica, pervertita, care anihileaza insusi spiritul omului, il castreaza intr-un fel (Nietzsche spune ceva de genul asta in "Amurgul idolilor"...sau in alta carte) .
Cum e posibil sa gandesti normal in aproape toate aspectele vietii iar cand vine vorba de religie sa-ti pui creierul pe Pause? Self-esteem căcălău, cultura asemenea, ce nevoie ai de divinitate? Stim deja cum a evoluat omul, ce nevoie ai de Adam si Eva sau Arca lui Noe? INCREDIBIL, dar se pare ca poti sa crezi Si Creatia si Evolutia in acelasi timp. De parca le-ai stoca in parti diferite ale creierului, iar una n-are cunostinta de cealalta. Acest double-thinking mi se pare un adevarat paradox bolnav al mintii umane. Parca schizofrenia presupunea sa crezi ca esti mai multe persoane in acelasi timp. E voila, cand esti religios ai voie sa faci asta fara sa fii considerat nebun, asta da avantaj.
Sau ideea de suflet, probabilitatea sa existe unul e infima. Sufletul, consistand din gandurile, emotiile si personalitatea fiecaruia, este o aberatie dpdv neurologic. Toate astea isi au sediul in anumite portiuni din creier, de-aia cand partile respective sunt eliminate indivizii se schimba total (caracter, memorie, obiceiuri etc). Inca se mai discuta despre existenta unei constiinte dar asta e cu totul altceva si nu s-a pus NICIODATA problema ca o constiinta sa supravietuiasca mortii fizice. Practic toate religiile lumii se ocupa cu salvarea unui lucru care NU EXISTA.
Cand dracu or sa-si dea si oamenii seama ca-si pierd timpul, timp pe care l-ar putea folosi pentru a face o lume mai buna, pentru a construi, inventa, creea, evolua?
Si-mi pare rau, eu chiar am incercat sa vorbesc cu el despre asta. I-m zis ca preotii mi se par ultimii oameni. A tacut. Nici nu m-a intrebat de ce, nu-i pasa. Cand vorbeam despre asta pentru el era o gluma. Zambea incontinuu si se uita la mine indulgent, ce stiam eu despre lume, despre ce-i bine si ce nu. Filozofia lui este perfecta, inradacinata, impenetrabila, departe de orice as fi putut spune eu ca sa i-o zdruncin. Si-atunci nici eu nu puteam sa raman serioasa. Radeam. Apoi el schimba subiectul cu o viteza fulger si ma trezeam vorbind despre nimicuri amuzante si dragute. El tot vroia sa se faca preot iar noi eram fericiti.
Acum, multe luni dupa, nu s-au schimbat prea multe. El urmeaza sa se faca preot iar noi suntem fericiti, doar ca separat. Din cand in cand ni se mai face dor, iar atunci ne intalnim din nou, doar ca se ne amintim motivele pentru care ne-am despartit. Atunci ne juram in gand ca le vom tine minte, dar apoi uitam si trebuie sa ne vedem iar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu